Apus

Opreşte umbra-n buza serii
ce-n neguri dense s-a prelins
prin galbenul năduf al verii
şi bulgărul uscat, încins.

Pictează-mi în apus zenitul,
de ochi străini în nopţi răpus,
să fie pînză infinitul
pe gura gîndului nespus.

Topindu-ne în primul astru
ca pe un măr să-l împărţim
şi pe al clipelor dezastru
neresemnaţi să asfinţim
Vrăjiţi de cea din urmă rază
ca la-nceput ne-om accepta
lîngă finalul ce burează
prin toamna mea, prin iarna ta.