Eşti colivia mea,iubite,
cuvîntul tău e al meu zbor
şi zăbrelită-aş sta cuminte
să mă hrăneşti cu cînt de dor.
Să mă-ncălzesc la tine-n palmă,
cu ochii blînzi să mă mîngîi,
să-mi pui pe buze dulce poamă
şi linişte sub căpătîi.
Să mă păzeşti de vîntul iernii,
de frigul din al meu pustiu,
să strîngi la piept suspinul genei
şi eu sărut pe chip să-ţi fiu.
Însă-mi rămîi o colivie
ţesută din chemări tîrzii,
din şoapta mută pe hîrtie
şi aşteptare. Dar nu vii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu