Neuitare

Plecasei atunci să te uit-
din mine, din toamnă, din şoaptă,
din dorul apus mai demult,
din poama rămasă necoaptă.

Căzut-am orbită din cer
pierdută de Calea Lactee,
purtîndu-mi pojarul prin ger
cu visul de pruncă-femeie.

Să doară-un extaz ce-l trăieşti
în clipa de dulce rutină,
o notă pe strună cînd eşti
şi-o stea în zenit pe retină.

Apoi să revii ca să pleci
să-nvăţ a uita neuitarea
cu geamăt pe buzele-mi reci
ce-mi ştiu în suspin aşteptarea.