Dor gol

Şi iarăşi singură-s,
pustiul
şi bruma toamnei m-a răpit,
pe geamu-albastru
iarăşi plouă
de aşteptare obosit.

Tu undeva cu-a ta iubită
(Singurătate o numeşti?)
şi gîndul laşi să te sărute,
cu el doar vrei să te iubeşti.

Plîng braţele-mi
că-s părăsite,
la geamu-ţi bat
tu îmi răspunzi
cu fulgii,
toamna ce o pradă,
dar nu rămîn,
sunt încă cruzi.

Şi nu mai saltă
ca odată
fiori sub pană
şi în sol,
se zgribuleşte precum toamna,
în călimară
dorul gol.