Rămîi...

Noi ne-am atins atunci întîmplător
cu-o şoaptă ce-a căzut pe-o aşteptare,
înnebuniţi de aşteptări şi zbor,
ecoul ne păruse o chemare.

Te-ai aruncat în braţe-nfometat
şi eu flămîndă îţi sorbeam delirul,
că sol sunt eu,tu-înger,am uitat
şi-n verb neînfrînat pornisem pirul.

O veşnicie-n clipă am trăit,
urcări în slăvi şi aruncări în soare,
dar strop sărat de fulg ai devenit
cînd mi-amintisei-lutul n-o să zboare.

Necazul tău loveşte furios,
de-ai înţelege...Eu am doar o cale,
sunt condamnată să păşesc în jos,
cînd stelele sunt toate ale tale.

.................................................

Rămîi cum te-am ştiut neprihănit
şi neatins de-a brumelor arsură.
O dulce amintire să-mi permit
şi să regret...
La ce să sameni ură?