Tristă

Eşti transparentă,
se-aude zbuciumul din fire
cînd lupţi cu rima
care mă minte de iubire.
Şi umpli-pustiul
cu un nimic crescut din toamnă,
nu-ţi poţi permite...
Menirea-ţi să rămîi o Doamnă.

Zidit-ai vise,
dar obosită de chemare,
trimiţi dorinţa
ca pe o pruncă la culcare.
Nu mai foşneşte
minciuna-n gînd de primăvară,
nu te mai mişcă_
este apus sau doar e seară.

Perfect e ritmul,
te bucură cardiograma,
iar nebunia
nici că mai vrea să treacă vama.
Însă eşti tristă,
aştepţi să-nvii din zi în noapte,
să sorbi uitare
din drogul implantat în şoapte.